Era mai, sâmbătă, cald, proaspăt și uscat în gură. Uscăciunea va veni de la noutatea pe care o voi primi. La examenul radiografic asistenta mi-a spus că am probleme și că trebuie să aștept pe coridor, pentru că medicul îmi va povesti totul. Aș putea descrie cu exactitate acea zi și peste zeci de ani. A venit medicul cu rezultatul în mănă, mi-a zis că am o formațiune la plămâni.
Fragmente, revăd diferite fragmente din acea zi: lângă clinică se sărbătorea, răsuna muzica și erau mulți copii. Mergeam spre mașină, deja cu cancerul în mine. Aveam mereu fobie de acest “cancer” și acum mergeam cu el acasă. Am intrat în casă, ne-am privit unul pe altul, ne-am îmbrățișat și atunci, pentru prima dată am plâns conștient, matur, înspăimântat. Mi-a spus că nu-mi va permite să plec.

Cum să mor? E imposibil! Cum să nu mai aud “te iubesc” al Marinei? Cum să nu mai fie ziua noastră cu Doina, săriturile cu ea în curtea școlii, cum să nu-mi învăț fiul despre faptul că totul în lume se bazează pe inimă mare, cum să nu aud cum îmi zice pentru prima dată “tată”? Cum să nu mai existe lumină de apus, să nu-mi alerge vântul în față la 6 dimineața, când merg pe bicicletă? Să nu simt mâna ta, mirosul părului tău? Să nu aud vocea ta? Cum să dispară fotografia, muzica, teatrul, filmul, pasiunile? Cum să nu fie cafeaua de la 11 cu Pink Floyd pe vinyl?
Am plâns de două ori, o dată pe umărul Marinei și încă o dată pe al mamei. Și, de fiecare dată, am strigat în hohote: “Nu vreau să mor!”.

Mama tocmai venise de la salon, coafată, împrospătată, împlinită. O urmăream din mașină cum se îndreaptă spre mine cu zâmbetul larg. După câteva secunde m-a întrebat:
– Sunt probleme?
– Da.
S-a lăsat tăcerea. Mama simte. Mama a înțeles totul din acel “da”. Drumul spre casă a fost, și el, în plină tăcere.
Acasă am plâns în brațele ei, am plâns așa cum plâng copiii doar în brațele mamei, eram mic neputincios, speriat, ajută-mă! Nu vreau să mor!

Medicul a intrat în salon. Era înalt, purta uniformă verde. Îl însoțea o româncă, Marinela, infirmiera care-i și traducea Doctorului Zanet, așa se numea doctorul. El a fost cel care mi-a răspuns la întrebarea dacă este curabil cancerul meu. Da.
Doctorul Zanet are un loc special în inima mea.

Am trăit mai mult de un an în salonul 29, în care am simțit, am văzut și am retrăit diferite. O perioadă m-am temut să dorm, ca să nu mor în somn. Simțeam această frică cu tot corpul. În acele momente aveam senzația că viața mă părăsește. Schimbam rapid poziția corpului ca să mă sustrag. În salonul 29 venea mama, zi de zi. Mama niciodată nu și-a arătat durerea. Mai des stătea tăcută, mă lăsa să vorbesc depsre planurile de viitor, despre cum va fi viața mea când voi reveni acasă. În salonul 29 m-a vizitat Marina. Nu voi uita niciodată ce am simțit la îmbrățișare. În salonul 29 venea Giovanni, cel care mi-a arătat cum poți dărui necondiționat. Nici el nu prea vorbea din cauza barierei lingvistice, dar totul se citea în ochii lui. Era ca un tată. Tot acolo am înțeles ce înseamnă cu adevărat dorul și că drumul spre vindecare e lung, dar luminos. În salonul 29 am înțeles că sensul vieții este viața însăși.

Dr. Ciancia mi-a strâns mâna. Mă aștepta scrisoarea de externare, biletul spre casă, biletul meu în viața nouă.​

Ceea ce este de spus, e în ultima fotografie din serie. Nu mai sărim cu Doina în curtea școlii. Între timp, ea a devenit aproape matură. Îi admir picturile și felul de a fi, care e atât de apropiat de al meu. Călin îmi zice “tată” și am cu el “Гонка” sub masa de la bucătărie, și eu sunt eroul lui. Dansez cu Marina în studiou în lumina apusului și iau cafeaua cu mama în oraș.
Am fotografie, lumină, miros, căldură, am vântul în față la 6 dimineața, am muzică, dragoste și pasiune. Am viața.​

Era un sabato di maggio, caldo, fresco e secco nella bocca. La secchezza sarebbe arrivata con la brutta notizia che stavo per ricevere.
All’esame radiologico l’infermiera mi disse che avevo dei problemi e che dovevo aspettare nel corridoio, il medico mi avrebbe detto tutto. Potrò parlare esattamente di quel giorno anche fra una decina di anni. Arrivò il medico con gli esiti in mano, dicendomi che avevo una formazione nei polmoni.

Mi ricordo diversi momenti di quel giorno; nei pressi della clinica c’era una festa, la musica risuonava e c’erano tanti bambini. Andai verso la macchina, con dentro il cancro. Di questo “cancro” avevo sempre avuto una paura fobica, per tutto il tempo, e ora andavo a casa con lui. Entrai in casa, ci guardammo l’un l’altro, ci abbracciammo e piangemmo, in modo consapevole, maturo, spaventato. Mi disse che non mi avrebbe permesso di andarmene.

Non posso morire. È impossibile! Come potrebbe non esistere mai più il “ti amo” di Marina, il nostro giorno con Doina, i salti con lei nel cortile della scuola, come potrei non insegnare a mio figlio le belle cose che si basano su un grande cuore, come potrei non sentirlo per la prima volta chiamarmi “Papà”? Come potrebbe non esistere più la luce del tramonto, il vento delle 6 del mattino in bicicletta? Come potrei non sentire più la tua mano, il profumo dei tuoi capelli, la tua voce? Come potrebbe cessare di esistere la fotografia, la musica, il teatro, i film, la passione? Il caffè delle 11 con i Pink Floyd su vinile?
Piansi due volte; una volta sulla spalla di Marina e una volta sulla spalla della mamma. Dissi forte a entrambe «Non voglio morire».

La mamma arrivava dal salone, ben pettinata, fresca, realizzata. La seguivo dalla macchina, mentre veniva da me sorridendo. Dopo qualche secondo mi chiese se tutto andava bene. Ci sono problemi?
– Sì.
Silenzio. La mamma sente. La mamma comprese tutto, capì da un solo sì. Il ritorno verso casa fu silenzioso.
A casa piansi tra le sue braccia, piansi così come i bambini piangono solo con la loro madre, ero piccolo, impotente, impaurito. Aiutami! Non voglio morire!

Il medico entrò nel salone, era alto, indossava un camice verde, era accompagnato da Marinela, l’infermiera romena che traduceva. Il medico si chiamava dott. Zanet. Fu lui a rispondere alla mia domanda se il mio cancro fosse guaribile. “Sì!” Il dott. Zanet occupa un posto speciale nel mio cuore.

Nel salone 29 ho vissuto più di un anno, ho sentito e ho vissuto diverse emozioni. Nel salone 29 per un periodo ho avuto paura di dormire, di morire mentre dormivo, sentivo questa paura con tutto il corpo, che a momenti avevo la sensazione che mi abbandonasse. Cambiavo subito la posizione per sottrarmi a quest’impressione. Nel salone 29 veniva la mamma, veniva ogni giorno. La mamma non ha mai mostrato il suo dolore, la mamma stava lì, spesso in silenzio, mi faceva parlare dei miei progetti, del futuro, di come sarebbe stata la mia vita al mio ritorno a casa. Nel salone 29 mi ha visitato Marina, non dimenticherò mai quello che sentii nell’abbracciarla. Nel salone 29 veniva Giovanni, la persona che mi ha mostrato come si può donare incondizionatamente. Neppure lui parlava tanto, a causa della barriera linguistica, ma tutto si leggeva nei suoi occhi.
Era come un padre. Sempre lì ho capito che cosa significhi dire davvero la nostalgia, che la strada verso la guarigione è lunga, ma piena di luce. Nel salone 29 ho capito che il senso della vita è la vita stessa.

La dottoressa Ciancia mi strinse la mano. Mi aspettava la mia lettera di dimissione, il mio biglietto verso casa, il mio biglietto verso una nuova vita.

Quello che vorrei dire è nell’ultima foto della serie. Con Doina non salto più nel cortile della scuola, nel frattempo lei è diventata quasi grande. Ammiro le sue pitture e il suo modo di fare, che è così vicino al mio.
Călin mi chiama papà ed è con lui che corro sotto la tavola della cucina ed io sono il suo eroe. Ballo con Marina nello studio alla luce del tramonto e prendo il caffè con la mamma in città.
Ho la fotografia, la luce, il profumo, il calore, il vento delle 6 del mattino, la musica, l’amore e la passione. Ho la vita.